O motocicletă fără frâne și cutie de viteze; doar accelerație și ambreiaj. Și încă una care atinge suta sub 3 secunde. Se bagă careva?
Text: Cătălin Heson Foto:personale
Miroase a nebunie soră cu sinuciderea pentru mulți. Dar nu și pentru riderii din competițiile de dirt-track sau speedway cum mai sunt numite. A reduce viteza este ceva de care în niciun caz nu au nevoie. De aceea folosesc pentru propulsia motocicletelor – ce pot dezvolta până la 110 cp pe o capacitate de 550 cmc – metanol în loc de benzină. Pentru că are explozia de 2-3 ori mai mare, mărește compresia, respectiv puterea. Iar de oprit la finalul cursei, căci trebuie să se întâmple și asta, o fac doar din frână de motor. De aceea le mai trebuie cel puțin un viraj parcurs pe pista ovală de zgură cu gazul lăsat. I-ați văzut, nu?
Bănuiesc că răspunsul afirmativ poate veni în două cazuri: ori aveți în amintire cursele din anii 70-80, pe vremea când tribunele erau pline, ori sunteți din Brăila. Acolo unde este singurul oval pe care se mai țin astăzi astfel de curse. În care aleargă… cel mult 6 piloți! Dar uite că mai sunt și nebuni seduși de frumusețea acestui sport. Cum este sibianul Dragos Moosz, campion național la juniori în 2017.
Dacă stai de vorbă cu el și încerci un exercițiu de imaginație, realizezi că sportivii nu sunt doar niște maniaci ai vitezei, ci adevărați atleți. Căci nu-i simplu deloc să controlezi bestia fără frâne doar din accelerație și poziția corpului. Cu toate că ascultându-l pare simplu: “Trebuie să îți placă, să ai doza de nebunie necesară și 
restul vine de la sine. E o combinație între nebunie și raționament. Pregătirea fizică este foarte importantă. În plus, în acest sport trebuie să ai un psihic de fier. Dacă la antrenament ești singur, în cursă mai ai 3 piloți lângă tine. Și toți avem același lucru în cap: trebuie să câștig manșa. Da, motocicletele nu au frâne, doar accelerație și ambreiaj. E foarte simplu cu virajele: accelerezi, pui motorul în derapaj și apoi te joci cu el doar din poziția ta pe el. Însă asta te solicită foarte mult.”
Cap sau pajură?
Dragoș a ajuns în această lume în urma unui pariu făcut cu unchiul și fratele său. Ei au zis că nu are curaj. El a zis altceva. Se întâmpla în 2013. Și de la primul antrenament nu s-a mai putut dezlipi. Rezultatele au început să apară chiar din acel an. “După prima cursă de la Sibiu am reușit să fac un loc trei. Iar la sfârșitul sezonului am fost doar la un singur punct de podium.”. Anul trecut câștiga însă titlul, chiar dacă la mijlocul sezonului a suferit o accidentare urâtă a gleznei. “Sigur că am fost foarte fericit. În ultima etapă, după ultima manșă am izbucnit în plâns, de fericire! Evident, sub cască, acolo unde ești tu singur.”
Cele trei manșe ale unei etape i se par prea puține, așa că aleargă și în competiția seniorilor, acolo unde lupta e mai strânsă și poate dobândi experiență. Sau, cum zice el, citându-l pe Maestrul Ionel Pavel (considerat cel mai bun rider român de speedway): Cursa este cel mai bun antrenament!”
Puțini i se par și practicanții din dirt-track. “Acest sport a supraviețuit foarte greu. Lumea nu mai vine la stadion, tineretul nici nu știe ce este acest sport. Cred că nu este destul de mediatizat.”. Are dreptate într-un fel, dar pe de altă parte, ca să fie loc în presă pentru așa ceva ar trebui să dispară din peisajul media hemoragia de exemple ale unei scări de valori întoarsă pe dos. Și atunci tineretul de care vorbește Dragoș ar putea înțelege mai lesne că pentru a performa nu-i de ajuns să spargi semințe pe bancă în parc visând la notorietatea unuia sau altuia. Și atunci poate că ar fi mai mulți oameni în tribune care să aplaude spectacolul și munca din spatele lui.
Comentați?