Anul acesta am ajuns din nou, după o absență de 8 ani, la Salonul Moto de la Milano – EICMA. A fost, firește, un regal al motociclismului, o sărbătoare a designului și a inovației inginerești, trăită la maxim atât de expozanții mândri de realizările lor, cât și de vizitatorii cuprinși de admirație. Așadar, expresia maximă a unei industrii care parcă nu a trecut niciodată prin criză: zeci de premiere mondiale, lansări fastuoase la care au participat campioni mondiali și directori de marcă veniți tocmai din Japonia, toată presa moto importantă a mapamondului și… noi. Am dat mâna cu Casey Stoner și Andeea Dovizioso, l-am revăzut de aproape pe idolul meu Valentino Rossi, i-am intervievat pe cei care răspund de destinele unor mari mărci de motociclete și accesorii. Acestea au fost mari satisfacții personale, însă din punct de vedere profesional mi-am dat seama că deplasarea noastră la Milano nu-și avea rostul. Ce să caute jurnaliștii veniți dintr-o piață care vinde câteva sute de motoare pe an alături de Gavin Emmet (comentator MotoGP), Adam Child (Motorcycle News) sau de francezii „nebuni“ de la Moto Journal?!? Răspunsul: am fost acolo ca să ne enervăm, deși nu știam asta dinainte. Colegii noștri de la DueRuote aveau la EICMA un stand mai mare decât a avut Honda România la SMAEB 2016!
În salonul lor de protocol erau prezenți toți directorii de marketing ai mărcilor prestigioase, negociind contractele de publicitate pe anul viitor, cu zâmbete respectuoase întipărite pe figuri. Cam așa se întâmplă când cititorii tăi cumpără zeci de mii de motociclete noi în fiecare an, când piața în care activezi înflorește. Vizita la EICMA a fost ca un duș rece și m-am întors acasă cu inima ruptă în bucăți, cu pasiunea înfrântă de deznădejde și cu speranța moartă și îngropată. Culmea e că respectul cu care ne-a tratat, de exemplu, directorul de design al BMW Motorrad sau directorul diviziei moto Bridgestone Europe și admirația exprimată de ei când le-am arătat revista MotorXpert nu m-au consolat, ci m-au amărât și mai tare, pentru că normalitatea servită o singură dată, scurt, într-o porție mică, accentuează contrastul.
Acești lideri ai industriei moto erau încântați că presa românească era prezentă acolo, iar eu n-am avut inimă să le spun că eram acolo degeaba, pentru că românii nu cumpără și nu vor cumpăra curând motociclete și accesorii noi. Că la noi încă se montează pneuri second-hand, că la noi bikerii încă preferă un superbike vechi de 10 ani (obosit, trântit și inutil în traficul de zi cu zi) decît un naked sau un touring nou-nouț de cilindree mică sau medie la aceiași bani (cu garanție și servicii post-vânzare, eventual achiziționat în leasing) că la noi oamenii intră în magazine pentru a proba căști și cizme doar pentru a ști ce măsură să-și cumpere de pe Internet, că fudulia încă primează în fața spiritului practic și a nevoii de mobilitate… Să le fi spus că presa care hrănește pasiunea pentru motociclism a celor câteva sute de mii de pasionați de la noi nu are decât un impact marginal asupra mentalităților? Că importatorii și dealerii dau acatiste să le intre clienți în showroom și în consecință au bugete de publicitate ridicole pentru a susține presa – etern muribundă – care scrie despre noutățile lor? Că fenomenul moto românesc se află într-un cerc vicios? Este suficientă o scurtă incursiune în mijlocul unui fenomen NORMAL așa cum este EICMA, ca să-ți dai seama cât de adâncă este prăpastia care ne separă de Europa civilizată în privința fenomenului moto. Cum ziceam, am venit de la Milano cu inima frântă. Și când mă gândesc că fac de 25 de ani meseria de jurnalist, iar ultimii 11 i-am dedicat unei pasiuni – motociclismul – aflată într-un cerc vicios… Câți îi voi mai dedica de acum înainte? Cât va mai dura până când jurnaliștii moto români vor spune unul după altul „stop joc“? Eu pot să vă spun acum doar atât: sunt sigur că nu voi vedea prăpastia astupată în timpul vieții mele…
Comentați?