IRECUPERABIL ÎNDRĂGOSTIT DE MUZICĂ, DORU TRĂSCĂU A CULTIVAT PE LÂNGĂ ȘI PASIUNEA MOTOCICLISMULUI. A FĂCUT-O PÂNĂ LA NIVELUL LA CARE A DEVENIT UN FIN CUNOSCĂTOR.
Fredonam câteva melodii The Mono Jacks. Îmi plăceau. Erau așternute pe un ritm cu care rezonez. Apoi, la începutul anului am avut o perioadă personală delicată, iar dintr-un ocean de versuri ce există pe lume, doar în câteva am găsit fragmente din povestea mea. Dintre ele, multe erau răsfirate în melodiile lor. Începusem să le știu pe dinafară.
Text și foto: Adrian Cobzașu
Deși Come back girl are un limbaj universal, mie îmi vorbeau piesele în română. Oricum ai încerca, „Se-mbracă cerul în straie de furtună“ nu va suna la fel în limba lui Shakespeare. Îmi asum faptul că aș putea suna ignorant: înaintea interviului n-am vrut să mă documentez în niciun fel și nici n-am avut vreo întrebare pregătită. Până la urmă, mi se pare important cât de bine cânți la chitară nu de câți ani o faci. Probabil și faptul că fotografiez și scriu m-a influențat.
Consider piesele drept acte de creație și când simt o legătură cu ce e povestit în ele pot spune că au atins nivelul abstract de artă. Acea lucrare finală, execuție la care nu ai ceva de schimbat, care te face inevitabil să pui o pauză în gânduri și să te bucuri de momentul prezent, cu bune și rele.
După interviu am săpat puțin. Știu, cam târziu! Doru a fondat trupa AB4 în anii 2000, câștigând un pic mai târziu trofeul pentru Best Romanian Act la MTV Europe Music Award, în Scoția. Performanță neegalată de o trupă românească.
BENZINĂ, ARSĂ PARȚIAL
După multe aventuri în compania comunistelor, Mobre, DNEPR sau Ural, care ajungeau toate după un timp la același set de probleme, a făcut o pauză destul de mare în călătoria pe două roți pentru că nu-și permitea ce voia, iar neajunsurile erau prea multe.
Pentru a rămâne conectat la fenomen a început să citească tot ce-i cădea în mână, de la teste de mănuși la arhitectura suspensiilor. Discuția noastră zbura în toate laturile motociclismului, doar că în unele zone tehnice mă simțeam aproape ca la școală, când fusesem la toate cursurile dar nu repetasem.
Primele două publicații de profil răsfoite au fost franțuzești. Apoi a apărut Superbike, pe care o consideră cea mai bună apariție pe hârtie, la care se și abonase. În ultima perioadă o cumpăra de la Gară, pentru că acolo era ultimul chioșc care o mai aducea. Costa mult dar nu se putea abține, o citea din scoarță în scoarță, învățând multe lucruri despre motociclism în general. Ne-a spus că în perioada petrecută în Italia citea și DuoRuote.
Doru Trăscău este motociclist de 22 de ani și a „început călătoria pe două roți cu IJ și Jawa, oricum alte opțiuni nu existau. Un IJ care în mod ciudat trăgea mai bine decât Jawa unui vecin. Jawele erau niște… super vitezane“. S-a plimbat mult cu IJ-ul dar, nu foarte departe. „Era o problemă cu motocicleta pentru că avea o instalație electrică păcătoasă, pe 6 V.
La mecanică mă descurcam, dar nu știam deloc electrică. A pus cineva la punct instalația și aveam în sfârșit semnalizatoare, dar lăsase o legătură greșit care făcea scurt, iar în momentul în care acționam frâna mi se tăia curentul. Eram de departe cel mai zăpăcit motociclist la semafor pentru că eu, ca să țin curentul în bobina de inducție, trăgeam ambreiajul când puneam frână și acceleram continuu. Era o aventură.“
ITALIANCA. CU GÂNDUL LA V4
După acea pauză, impulsul de care avea nevoie pentru a se duce la showroom a fost o reclamă cu o ofertă de leasing. Clipul arăta un motociclist în echipament complet care intră hotărât în garaj, dar nu se poate urca în șa pentru că îl ține spatele. Își dă casca jos și apare un bătrânel. Doru s-a identificat imediat, fiind cel care urmărea Moto GPul de când era copil și știa mai multe lucruri despre mobre și motociclism în sine decât cunoscuții care aveau cu ce se plimba.
N-avea rost să aștepte. A condus un Kawaski ER-6 în varianta carenată pe care l-a modificat, inclusiv cu semighidoane montate în locul ghidonului clasic. I-a plăcut mult cuplul dezvoltat de bicilindru dar, ergonomia motocicletei și constituția proprie nu se potriveau. A trecut la Honda CBR 650F și, printre altele, a descoperit ce înseamnă calitatea finisajelor.
Apreciază faptul că încă putea sta cumva „în“ motocicletă, să o simtă, nu complet deasupra ca la majoritatea sportivelor noi. Însă modul în care livrează puterea acel 4 în linie nu e chiar pe placul lui, cu atât mai puțin când trebuia condus în oraș. S-a simțit bine pe ea abia când a ajuns pe circuit, la Adâncata. „Dar nu-mi permit să merg săptămânal. Pneuri, revizii, taxe de circuit și așa mai departe.
Mi-am dorit să fac asta încă de când eram copil, am avut permis de la 18 ani. Am mers cât am putut de mult și îmi place motociclismul, îl respir. Dacă s-ar putea și noaptea în somn aș merge. Iar circuitul e ca un vis devenit realitate“. Totuși, ne-a spus că vrea ceva care să-i aducă satisfacții și în restul timpului, atunci când doar trebuie să ajungă undeva.
Yamaha XSR e un model care i-a căzut cu tronc, în mare parte și că are acel cuplu livrat de jos. Decizia e parțial subiectivă, așa cum se întâmplă multora dintre noi, pentru că motocicleta pur și simplu l-a făcut să râdă din primii kilometri parcurși. Să-i vorbească, dacă vreți. „Și-mi place la ea că este undeva la limita frumoasă în care vehiculul nu mă domină.
Ajung cu ea într-o plajă unde e puțin intimidant, doar atât cât trebuie. Am în plan să o modific, dar o vreau tocmai ca să evoluez plecând de la alte premise. Motocicleta de vis pe care mi-aș lua-o dacă aș avea banii este Aprilia Tuono. Îmi dau seama că ar dura mult până aș ajunge să stăpânesc toată herghelia, 175 cai sunt mulți.“
POVEȘTI
Doru este unul dintre oamenii care au înțeles cât de important e factorul uman în bunul mers al motocicletei. Am găsit puncte comune pe lista de dorințe cum sunt California Superbike School, Ducati Riding Experience sau cursuri locale. Aici am ajuns să vorbim inevitabil și despre cei doi instructori acreditați (și) BMW, Marius Băcilă (Rider Academy) și Matei Albulescu (RideX), fiind de acord asupra unei reguli nescrise: cele mai mari șanse să întâlnești oameni mișto printre motocicliști, dintre cei care știu să pună o virgulă în propoziție, le ai în rândul celor care preferă motocicletele adventure.
În noiembrie 2017, The Mono Jacks lansa albumul Ușor distorsionat, doar cu piese în română. Fără niciun alt merit personal în afara faptului că ascult muzică aproape continuu, îmi place să spun că sună internațional, chiar dacă versurile sunt în română. Doru Trăscău este tatăl a doi copii și a fost ani întregi grafician la EA Sports, ocupându-se de jocurile FIFA. Asta pe lângă viața de artist.
A fost, pentru că ne-am întâlnit cu puține zile înainte să se dedice muzicii. N-am întrebat cum s-a descurcat. Despre poveștile sau lumile cu care se identifică oamenii într-o melodie nu e străin, găsindu-se alternativ atât în poziția de creator cât și în postura celui care face muzică propriu zis.
Crede cu tărie în povestea storytelling-ului, așadar sunt multe picături reale adăugate în versuri. Ca o scurtă concluzie la ce s-a discutat, e clar că muzica și motocicleta îți dăruiesc diferite stări. Poate similare, uneori. Un carusel de emoții, o transă de moment sau altceva mai simplu.
Când îți pui casca și pornești la drum te poți izola. Nu este vorba nici de singurătate și nici de a străbate mări și țări pe două roți în căutarea sensului vieții. E un moment de liniște pe care îl ai indiferent că în jurul tău se învârt sute de mașini sau ești doar tu singur pe stradă.
Comentați?